■ ION C.HIRU:,,Amintiri nostalgice”

DOMNEŞTIUL OAMENILOR SIMPLI, DAR ADEVĂRAŢI

Când tâmplele albite trădează vârsta, când înţelepciunea se aşterne peste sufletele de multe ori istovite de doruri şi mersul devine mai greoi din pricina obositelor încheieturi, când urechile şi ochii scad intensitatea, acum când interjecţiile nesuferite „au” sau „aoleu”, le foloseşti tot mai des, tocmai acum te cuprinde nostalgia şi te afunzi în spaţiul şi timpul mirific al copilăriei, de cele mai multe ori fericită, fără griji, grija purtând-o părinţii, bunicii, educatorii, care n-au precupeţit efort şi sănătate în a ne arăta drumul, fără spini, pe care trebuie să mergem, de multe ori abătându-ne, căzând în genunchi, de unde cu greu ne-am ridicat.

Nostalgia, regretul după acei ani ne cuprinde pe fiecare; bogaţi sau săraci, buni sau răi, cărturari sau fără prea multă ştiinţă, pe toţi, deopotrivă, ne cuprinde câteodată dorul de copilărie, de jocurile şi jucăriile ei şi mai ales de oamenii mari ai satului scăldat de lacrimile domniţei basarabe, Clara sau Marghita, şi poate ale Anei meşterului de la Argeş, toate adunate picur cu picur, de secole în legendarul râu al Doamnei.

Din absolută întâmplare, în urmă cu ceva timp, am revăzut un prieten al copilăriei, nu domnişan, trecând împreună frumuseţea acelor timpuri. Printre multe altele, a salutat apariţia revistei „Pietrele Doamnei”, dar nu a uitat să ne certe:

„Aţi prezentat oameni de seamă ai Domneştiului, dar despre oamenii simpli, deveniţi simboluri ale satului, n-aţi spus multe. În afară de Nae lu’Doguţă, Costică cu Drojdia, Gheorghe Netotu, mai sunt: Leana cu bulzurile sau inteligentul Nel Pavel, zis „Busuiogel” sau „Asta-i viaţa”.

Avea dreptate prietenul, destinul acestor suflete, aproape uitate, au devenit simboluri ale satului dintre Muscele. Istoria aşezării trebuie să consemneze şi pe aceşti truditori trecuţi în eternitate.

Şi mare mi-a fost bucuria când primarul municipiului Curtea de Argeş, prof. Gheorghe Nicuţ şi generalul de brigadă Gheorghe Toma – domnişani veritabili – mi-au telefonat cu vocea tremurândă încă, sub impresia rândurilor despre destinele a trei suflete trecute în veşnicie, în aceeaşi linişte în care au trăit: Nae lu’Doguţă, Gheorghe Netotu şi Costică cu Drojdia.

Oare, cum poţi să nu-ţi aduci aminte cu nostalgie de personajul feminin din cartea cu întâmplări copilăreşti a fiecărui domnişan, Leana cu „Bulzurile”, care-ţi colora mânuţele şi buzele copilăriei, înfruptându-te cu halviţe, nucate, ciubuce, ardei şi bulzuri din floricele viu colorate în culori pe care greu le puteai îndepărta prin spălare.

Corfa ei, mereu încărcată cu dulciuri, o purta, când era plină, pe cap sau pe şoldurile ei mari, când era mai goală, susţinând-o cu mâna roşie care prindea cu nădejde alunul arcuit al coşului plin cu dulciuri, acoperite cu o faţă de masă curată.

Acum o vedeai în centru, la monument, apoi în faţa şcolii, în staţia unde oprea RATA sau în răspântie la Tecău, locuri unde forfota era mai mare ca să-şi poată vinde produsele pentru a supravieţui.

Noi copiii, furam ouă din cuibare sau adunam ouăle de raţă de la topilele unde se înmuia cânepa, făcând trocuri, nu ştiu cât de rentabile pentru Leana satului nostru.

Pentru că avea buzele mari, copiii o porecleau „Leana Buzata”, fără a ştii că truda ei făcea parte din existenţa zilnică. Bulzurile erau făcute din floricele de porumb, introduse în sirop colorat, strânse în mâini pentru a li se da forma unei mingi. Şi…, Doamne, bune mai erau! Ardeii erau făcuţi din zahăr ars, colorat în roşu şi pus la răcit, după ce înfigea un beţişor de care ţineai când duceai spre gură, care devenea imediat roşie din cauza vopselei de slabă calitate pe care o folosea. La fel şi halviţa, pe mărimi şi preţuri diferite.

Puteai potrivi ceasul, după Leana. La 10 fix era în faţa şcolii, pentru a prinde pe cei mici care învăţau dimineaţa şi gimnaziul, care învăţa după amiază.

Nu era Leana cu Bulzurile un simbol al Domneştiului, nu ea era cea aşteptată de copiii satului care-şi înroşeau buzele şi degetele consumându-i produsele ? Poate fi ea uitată de generaţii de fii ai satului, pe care-i auzeai spunând : „Cu buzele ei mari suflă ca o forjă să răcească bulzurile şi ardeii”.

Mai pe la sfârşitul vieţii ostenite, mare îi era bucuria povestind cu împăcare sufletească faptul că fiica era cântăreaţă de muzică populară în ansamblul Casei de Cultură din Curtea de Argeş, cu care a făcut turnee în străinătate.

Fata s-a stins din viaţă de timpuriu, mai târziu aşezându-se, în linişte, lângă ea, şi Leana satului domnesc, bucuria noastră, a copiilor de atunci şi nostalgia vârstnicilor de azi.

Vremuri apuse, dar rămase adânc implantate în inima satului în care, cândva, a trăit cu destinul ei, frumoasa Sultănica…şi câte alte Sultănici…

Cum am putea da uitării un mare meşter dulgher, pregătit de mâinile dibace ale lui Nică Boşcănici – cunoscător a cel puţin şase meserii – sfătuitorul şi călăuzitorul marelui Petre Ionescu-Muscel. Aşadar, cum am putea uita pe Ion I. N. Pavel, zis „Busuiogel” sau, mai târziu, „Asta-i viaţa ?”. Cine putea să-l prindă pe nea Nel să-i facă acoperişul sau capacul la casă – cum se zice la noi – era un om fericit. Mare dulgher, adevărat arhitect fără prea multă şcoală. Din tesla, ochiul şi nivela meşterului apăreau acoperişuri, fiecare având particularitatea lui, cuci fistichii şi lucarne care mai de care mai utile şi mai frumoase şi câte şi mai câte, făcând din Busuiogel cel mai mare dulgher al zonei pregătit la înalta şcoală din atelierul de tâmplărie şi dulgherie al lui Nică Boşcănici. Stau mărturie artei sale casele domnilor av. Nae Pavelescu, av. Petrică, Ion Doniu, ec. Valeriu Popescu, dr. Teja Papahagi, Ucăle şi Vică Ionescu şi multe altele.

Petre Ionescu-Muscel copilărise cu Nel Busuiogel şi nu o dată i-a spus: „Lucrează Ionel, căci munca ta este o artă, ai mână de aur”, cuvinte ce-l ambiţionau.

Când au început lucrările la acoperişul Casei de Cultură, arhitectului Spiru Miclea nu i-a fost ruşine să se consulte cu meşterul Busuiogel şi cu elevul acestuia, Emil lu’ Raiciu, un meseriaş deosebit, de înaltă calitate, pretenţios în profesia sa. Alături de nea Emil Şuşală, discipolul său, Nelu Pleşoianu. Iată, deci, care au fost, în fapt, artizanii acoperişului tip „sombrero” al Casei de Cultură.

Pe imensa placă de beton a edificiului arhitectul primea sfaturi pe care le nota, având în faţă planul capacului. Era deschidere mare. Bătrânul şi iscusitul dulgher ştia cu precizie că acolo mai trebuie o grindă sau un căprior sau unde să îndesească scoabele făcute de ţiganul fierar în forjă şi bătute pe nicovală. Nici intervenţiile lui Emil nu erau mai prejos.

De câte ori arhitectul Miclea nu spunea: „aceştia-s mai arhitecţi decât arhitecţii…”

Nu se împăca deloc cu regimul comunist. Când după muncă lua un păhărel mai mult, mergea prin sat şi fie că închega pe loc versuri, fie că striga: „Asta-i viaţa”, făcând, desigur referire la regimul dictatorial, la conducerile comuniste din Domneştiul acelor vremi, la miliţia coruptă sau la şefi ai instituţiilor economice comuniste. De câte ori a fost chemat la partid, la miliţie, câte avertismente a primit…, dar el ştia una şi bună: „Asta-i…” şi punea degetul la buze, ca şi când şi-ar fi poruncit: „opreşte-te aici”!

Ce mâhnit a fost când s-a creat C.A.P.- ul! Crea versuri pe loc, mai cu seamă când se întâlnea cu oameni mai puţin iubiţi de el. Am notat atunci, neştiind că voi avea nevoie de ele, câteva versuri ce pot fi trecute în cartea de folclor a Domneştiului: „Frunză verde de susai/ Ţi-ai dat fata pe mălai/ Vei avea la porci să dai/ De nu plouă-n luna mai”.

Căţărat pe coama capacului Casei de Cultură, mă chema aproape şi-mi spunea şoptit: „Camarade, nu fi trist/ Arhanghelii merg-nainte/Prin partidul comunist”.

Era nemulţumit şi de cotele impuse de partid şi colectările de produse prin cooperaţie. De aceea striga: „Mi-ai luat vaca şi viţelul/Porcul ţi l-am dat de frică/Mă obligi să duc produse/Sus la Dei al lu’ nea Vică”.

Într-o iarnă, cam prin 1975-1976, cu multă zăpadă şi geruri groaznice, când se efectua renumitul recensământ al animalelor, supărat că-i trecuse în registru cele câteva oiţe şi găinile din gospodărie, nea Nel spunea cu voce tare în faţa primăriei: „Asta-i viaţa în Domneşti/ Nici nu poţi ca să mai creşti/ Animale-n bătătură/ Frică-ţi este că le fură/ Marii de la prefectură./ Căci semnezi cu jurământ/ Tabel la recensământ/ Hiru, Popa şi Olteanu/ Nel Tinii şi Horobeanu/ Se vâră în grăjduleţe/ Prin cocini şi prin coteţe/ Parcă ei le-au dat mâncare/ Arză-i pojarul ăl mare/ D-asta strig cu voce tare,/ Asta-i viaţa, frăţioare/ Strig cu ură şi venin/ Să s-audă la Kremlin” (versuri notate de mine când maestrul Busuiogel lucra la capacul Casei de Cultură).

Când în cale-i ieşeau miliţienii din comună, tuşea ostentativ, după care spunea: „Sticletele dacă-i slab/ Ori e prost, ori e bolnav/ Asta-i….” şi cu degetul cel mare dus la buze se oprea fără să mai pronunţe cuvântul „viaţa”. Făcea, desigur, aluzie la miliţienii care veneau în sat sfrijiţi de slabi, dar repede puneau pe ei şunci, până la obezitate.

Şi câţi ucenici n-a avut marele meseriaş, care au devenit buni dulgheri, arhitecţi neşcoliţi pe la şcoli înalte, ci în atelierul meşterului, unde nu exista mecanizare, lucrul făcându-se cu tesla, rindeaua şi gealăul.

Nel Pavel, zis Busuiogel e un simbl al Domneştiului, ai cărui locuitori îşi amintesc cu plăcere de sintagma săgeată la adresa comunismului: „Asta-i viaţa!”, dar şi de mâinile lui iscusite făuritoare de adevărată artă.