■ GEORGE BACIU:,,Violenţa familială şi urmările ei”

„Istoria umană, spunea H.G. Wells, devine tot mai mult o întrecere între educaţie şi catastrofă”. Şi asta pentru că violenţa umană a atins cote alarmante, iar educaţia încă mai bâjbâie.

Tinerii, inclusiv şcolarii, se confruntă cu diverse tipuri de violenţă, acestea variind de la abuzul copilului în familie la agresiunea stradală, de la violenţa cauzată de frământările sociale sau politice până la conflictele deschise sau războiul declarat. Indiferent de forma sa, impactul violenţei asupra tinerilor este deosebit de nociv; aceasta le distruge încrederea în sine şi le diminuează sentimentul că pot avea o contribuţie pozitivă în societate.

Una din formele acute ale violenţei îşi are rădăcina în mediul familial, acolo unde copiii ar trebui să întreţină relaţii intergrupale necesare socializării şi formării sale ca personalitate.

Totul începe cu neglijenţa părinţilor, grija prea mare pentru ziua de mâine îi face pe aceştia să-şi scape copiii de sub control şi să nu mai dea atenţie nevoilor şi modului de comportare al copiilor. La acestea se adaugă anturajul din care fac parte adolescenţii şi dezinteresul lor faţă de cei din jur. Trăiesc continuu cu părerea că lumea le aparţine. O mare influenţă asupra „micilor delincvenţi” o au, în altă odine de idei, criza nebună de bani şi faptul că sunt crescuţi într-un mediu al alcoolemiei în care toţi sunt învăţaţi să obţină ce vor prin fel şi fel de metode, departe de a ţine cont de o anume lege.

Sunt ieşiţi de sub control din dorinţa de afirmare, de distracţie. Vor să copieze pe alţii pentru că ajung să nu se mai cunoască pe ei înşişi. Pun în practică ce văd la televizor, în jurul lor şi, din păcate, în familie: violenţa, neglijenţa, dezinteresul, răzbunarea. Foarte mulţi dintre adolescenţi abandonează şcoala, iar şansele de a deveni un delincvent sunt mult mai mari.

Delincvenţa juvenilă, tot mai des întâlnită în ziua de azi, este masca „la modă” a acelor tineri care încep să se maturizeze şi trec printr-o perioadă cu multiple schimbări ce implică tulburări comportamentale şi crize de personalitate. Deci, o etapă de viaţă – normală dealtfel – stimulată de indiferenţă şi carenţe educaţionale, ce poate duce la conturarea unui psihic haotic şi un ego traumatizat.

Societatea este un mediu care favorizează rebuturile umane pentru că ea perverteşte, corupe umanitatea din noi, o alterează – cum ar spune Rousseau. Sărăcia este una din rănile societăţii ce sângerează mereu în mii de familii. De aici încolo, tinerii aceia firavi, curaţi, sunt împinşi la afaceri nu tocmai potrivite valorilor sociale: droguri, prostituţie, jaf, crimă. Periferia societăţii vine peste noi, sufocându-ne, distrugându-ne…

Un alt factor frecvent în lumea contemporană este dezbinarea familiei tânărului sau potenţialele scandaluri provocate de gelozie, alcool şi chiar droguri.

Ce-i de făcut în sprijinul eliminării efectelor negative ale societăţii asupra adolescentului ?

Un sistem educaţional corespunzător, deopotrivă, valorilor societăţii, dar şi moralei comunităţii. În privinţa sistemului educaţional, dincolo de litera manualului sau de percepţia socialului este relaţia educator-educat, relaţie în care trebuie să primeze raportul instructiv-educativ bazat pe echilibrul dintre autoritate şi libertate. Numai aşa educaţia poate deveni un control social.

Educaţia fiind o colaborare intergeneraţii, adultul, părintele sau profesorul au – ca reprezentanţi ai maturităţii sociale – anumite prerogative rezultate din această situaţie: autoritate, control, coerciţie, sancţiune etc. Tânărul trebuie să suporte şi să se supună rigorilor rezultate din caracteristicile sociologice ale acestui raport.

Relaţia adult-tânăr este o relaţie de socializare prin care se transmit anumite modele ale raporturilor sociale şcoala face acest lucru. Numai că atunci când adultul de acasă nu colaborează educaţional cu minorul, lăsat pradă violenţei, efortul şcolii este zadarnic, ea trebuind să suporte actele violente ale tânărului care se crede prea liber, propriul lui stăpân. Ca autoritatea adultului, profesorului să fie eficientă în eliminarea comportamentului deviant ea trebuie să fie de natură morală. Numai aşa apar în educator două condiţii. Prima este voinţa, a doua este autoritatea. Dar, autoritatea implică încredere, iar adolescentul nu poate avea încredere în cineva care ezită, care revine asupra hotărârilor sale. Această condiţie este importantă numai dacă educatorul însuşi simte cu adevărat în el autoritatea pe care urmăreşte să o facă simţită în copil. Educatorul, ca reprezentant al autorităţii, resimte totdeauna tentaţia unui abuz de putere, a violentării relaţiei educator-educat, conform principiului: „eu sunt matur, prin urmare gândesc bine”. Această stare, denumită de E. Durkheim „megalomanie şcolară” rezultă din sentimentul exagerat al educatorului despre propria sa putere în raport cu educatul. În fapt, ea rezultă din decalajul psihosocial dintre cei doi. În acest caz relaţia educaţională este ineficientă, chiar nocivă pentru copil care traumatizat devine violent, nu pentru că şi-a însuşit modelul educatorului, ci pentru a se refula, a domina şi el prin forţă pe alţii.

Autoritatea veritabilă nu include nici orgoliul, nici vanitatea, nici pedanteria. Ea constă în întregime în respectul pe care educatorul îl are faţă de „funcţia sa”. Autoritatea fără libertate nu poate da naştere unui om cu personalitate bine formată, aptă să răspundă cerinţelor sociale, politice, economice şi culturale ale societăţii. Dar libertatea să fie fiica autorităţii bine înţeleasă. „Căci a fi liber – spune Durkheim – nu înseamnă a face ceea ce-ţi place, ci a fi stăpân pe tine, adică a te purta raţional şi a-ţi face datoria. Pentru a dota un copil cu stăpânire de sine, trebuie utilizată autoritatea educatorului, iar autoritatea acestuia nu este decât un aspect al autorităţii datoriei şi raţiunii”.

Copilul va fi nevoit să o recunoască în cuvântul educatorului şi să renunţe la o parte din prerogativele libertăţii sale, conştient că prea multă libertate duce la dispariţia unui model comparativ, la haos şi dezumanizare. Numai în acest fel va şti mai târziu să o găsească în propria-i conştiinţă şi să i se supună.

Un posibil dezechilibru între autoritate şi libertate ar duce, fie la despotism, fie la dispariţia moralei sociale. În ambele cazuri numai violenţa triumfă. Biruinţa ei înseamnă dispariţia frumosului, a iubirii, a firescului dintre noi…

Şcoala trebuie să se deschidă către societate şi să constituie o viaţă internă bazată pe echilibrul autoritate-libertate în educaţie. Considerând şcoala ca o „societate şcolară” unde au loc fenomene de contagiune sau de moralizare colectivă, de efervescenţă, Durkheim spune că educatorul trebuie să precizeze prin acţiunile sale sociale sensul noţiunii de grup. Pentru că în grup se învaţă bazele activităţii sociale transformatoare, se asimilează regulile, se descifrează înţelesul autorităţii şi iubirii, se înţelege semnificaţia lui „noi” în raport cu „ei”.

Marea problemă a şcolii de azi este disciplina, lipsa educaţiei familiale, lipsa minimului de moralitate. Se poate vedea cu tristeţe că tinerii – educaţii noştri de toate zilele – fac parte din noi, din lacrima dulce plecată haihui înspre niciunde…

O putem strivi între degete, ori săruta ca şi cum am fi greşit cu noi înşine.

Prof. GEORGE BACIU