Prin rândurile mele încărcate de emoţie, intenţionez a prezenta cititorilor, şi nu numai, faptele nobile ale unui mare suflet, cărturarul Artur Silvestri, sperând că pentru toţi va constitui un medicament eficient împotriva urii şi a invidiei, împotriva răutăţii specifice nouă, oamenilor, ce putem face lucruri bune semenilor noştri.

Doresc să se cunoască amănunte despre modul cum biblioteca marelui poet Tomozei, fotografii deosebite şi alte obiecte ce au aparţinut scriitorului, se află astăzi în patrimoniul Fundaţiei „Petre Ionescu – Muscel”, al localităţii Domneşti, iubitoare de cultură, de acte culturale de înalt nivel, care au făcut cunoscută aşezarea de pe malul drept şi stâng al Râului Doamnei.

Datorită temperamentului prietenos şi ospitalier al oamenilor acestor plaiuri dintre muscele, cu care i-a norocit istoria, pe aici au trecut, au locuit, au stat pentru mai mult sau mai puţin timp oameni aleşi, personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti.

Regii poposeau la Domneşti pentru câteva clipe de odihnă în drumul lor spre domeniul de vânătoare Slatina. Aici îşi potoleau setea cu apă rece şi limpede din fântânile adânci ale istoriei noastre; aici, popa Niţă a confiscat tabachera şi trabucul regelui Carol I , spunându-i: „în Domneşti nu se fumează”, fapt pentru care a fost decorat cu înalta medalie „Crucea de aur” a regatului;>>>>

În evul mediu, lucrările cu caracter istoric, filozofic, religios, ştiinţific şi literar se scriau numai în limbile „de cancelarie”: greaca veche şi slavona în Răsăritul Europei şi latina în Apus. Aceste limbi erau socotite „culte” şi superioare limbilor „vulgare”, cum erau numite limbile vii, vorbite de popor. Pe măsură ce societatea a evoluat, limbile vii ale popoarelor s-au impus într-o măsură din ce în ce mai mare, dând astfel posibilitatea să se dezvolte ştiinţele, artele, literatura. În ţările române, limba de cancelarie era slavona- limbă liturgică. În Transilvania se folosea, cu deosebire, limba latină. În Ţara Românească şi în Moldova, începând cu secolul al XV-lea se dezvoltă o bogată literatură religioasă, istorică şi didactică în limba slavonă, cea mai importantă fiind „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce aparţine domnitorului Neagoe şi scrisă în ultimii ani de domnie (1512-1521).

În limba latină, cel mai de seamă scriitor român a fost Nicolaus Olahus – filozof, istoric şi poet, iniţiator al umanismului în Transilvania. Născut la Sibiu, la 10 ianuarie 1493 (s-au împlinit 516 ani de la naştere), Nicolaus Olahus (Valahul) a purtat cu cinste şi a făcut cunoscut numele de valah nu numai în Ungaria, ţara sa adoptivă ci în tot Apusul Europei. Tatăl său, Ştefan sau Stoian, era fiul unui boier Mânzilă de la Argeş (Manzilla ab Argyso), înrudit cu Vlad Dracul. Mânzilă a fost, totodată, cumnat cu Ioan Huniade, prin căsătoria sa cu sora acestuia, Marina. Mama lui Nicolaus se numea Varvara Hunzar şi era originară din Transilvania. Nicolaus îşi începe învăţătura la Orăştie, unde tatăl său, Ştefan a funcţionat ca primar între anii 1504-1520.>>>>

Cu ceva timp în urmă, lumea scriitoricească a devenit mai săracă. Poetul Ionel Cristescu-Muşăteşti a urcat definitiv la cer. Prin calităţile sale de o înaltă ţinută morală, prin tot ce a făcut ca soţ, părinte şi om de cultură, a atins cu fruntea bolta înstelată, cu mulţi ani în urmă.

Nu voi insista asupra datelor biografice. O vor face alţii cu mult mai bine. În acest colţ de pagină tristă, vreau să scot în relief câteva repere de referinţă. Ionel Cristescu s-a dedicat de tânăr creşterii plantelor. După cum ştim, o floare nu poate ajunge mare şi frumoasă dacă nu este înţeleasă în cele mai mici detalii. De obicei cei care îmbrăţişează această activitate sunt înzestraţi cu suflete de excepţie.

În ultimii ani s-a dedicat scrisului, urcând pe soclul celor care devin eterni. Aşa cum spunea Marin Preda, prezenţa unor opere în rafturile bibliotecilor confirmă faptul că autorul nu a murit de tot. Prin intermediul lucrărilor lăsate moştenire, scriitorul se află, în continuare lângă noi. Ionel Cristescu a suit încet, dar sigur, pe treptele consacrării, numai prin muncă, migală şi clarviziune. Atât contemporanii, cât şi posteritatea îl vor pune în locul pe care-l merită, în panoplia marilor cărturari.

Poeziile sale cu tentă religioasă au un mesaj aparte, promovează căile de a ajunge la Dumnezeu, prin penitenţă şi purificare, ne determină să fim mai curaţi, mai luminaţi, mai toleranţi. Sunt multe de scris despre cel care ne-a părăsit prea devreme, la o vârstă când mai avea multe de spus. Am memorat o strofă relevantă din poezia sa, Aş vrea: Mă-ndeamnă inima fierbinte,/Să vin la Tine cu iubire,/ Căci sete-mi e, Ceresc Părinte,/Mereu de-a Ta nemărginire.>>>>

Începând de azi, viaţa ne va fi mai tristã, fiindcã de Sfântul Andrei, cultura „României Tainice” a rãmas fãrã pãstor. Artur Silvestri, cel de-al şaselea patriarh al nevoii noastre de înţelepciune a plecat întru Adevãrul, Calea şi Viaţa neamului acesta rãtãcit parcã dinadins în mirarea „elitei de mahala”.

Sã credem în fãptuirile sale – „scrisoarea de semne” a rostului însuşit al fiinţei vremelnice.

La revedere, prietene, om al locului sfinţit! Dumnezeu sã-ţi pãstreze sufletul înrãdãcinat „într-un undeva care se recapituleazã tot timpul, se repetã şi ne vorbeşte”. Numai aşa nu suntem singuri!

Prof. George BACIU,

Membru al Ligii Scriitorilor din România

]]> http://pietreledoamnei.wordpress.com/2008/12/09/la-revedere-prietene/feed/ 0 editor artur-silvestri-nou-nou http://pietreledoamnei.wordpress.com/2008/09/22/george-baciuconstantin-toni-dartu-o-institutie-cu-aroma-enciclopedica%e2%80%9d/ http://pietreledoamnei.wordpress.com/2008/09/22/george-baciuconstantin-toni-dartu-o-institutie-cu-aroma-enciclopedica%e2%80%9d/#comments Mon, 22 Sep 2008 20:08:43 +0000 editor http://pietreledoamnei.wordpress.com/?p=99 ]]>

Un Bucureşti, în amiaza unui sfârşit de august 2008. La Casa Centralã a Armatei, într-o salã cochetã, cu miros de stirpe domneascã şi doruri de sfinþenie intelectualã, editorul ieşean Constantin Toni Dârţu – o instituþie culturalã cu filiale sufleteşti în toate zonele ţãrii – a lansat volumele XXIX şi XXX ale enciclopediei sale „Personalitãţi române şi faptele lor,, 1950 – 2000”, o lucrare amplã ce surprinde clipe de trãire, suferinţã, iubire ori tãcere, ale unor destine pentru care dorinţa de a mirui cu fãptuiri durabile existenţa a reprezentat singura rostuire a naşterii lor. Acţiunea, la care au participat zeci de oameni „de calibru” ai culturii române dintr-o margine la alta a României a fost organizatã de Constantin Toni Dârţu şi sprijinitã, în desfãşurarea ei ineditã, de Casa Centralã a Armatei, Cenaclul „Vasile Cârlova” (preşedinte – scriitorul, general prof.univ. Titus Popescu), de Liga Scriitorilor din România (preşedinte – scriitorul Al. Florin Ţene), Institutul Naţional de Cercetãri Alimentare (director general – prof. univ. dr. Gheorghe Mencinicopschi) şi Fundaţia „Petre Ionescu-Muşcel” din Domneştii Argeşului (preşedinţi executivi – scriitorii Ion C. Hiru şi George Baciu). Filmul de la începutul acestei întâmplãri culturale a prezentat personalitãţi cuprinse în cele 30 de volume, realizate de-a lungul unui deceniu, imprimând lucrãrii caracterul de „document” cu personaje a cãror descriere e plinã de savoare şi rafinament psihologic, de dulceaţã şi sublim trãirist. „Eroii mei sunt reali, rãmaşi în tãcerea ignoranþei noastre cotidiene, uitaţi şi nerãsplãtiţi material, dar mai ales moral. Iatã de ce, i-am pus aici, în enciclopedie. Ca simţirea noastrã sã ia aminte cã multe valori ale socialului, culturalului, economicului, artisticului ori ştiinţificului au trecut pe lângã noi, pe neobservate, lãsând în urmã fãptuiri demn de apreciat”, a spus Constantin Toni Dârţu în cuvântul de prologul festivitãţii de lansare. şi aşa este, fiindcã scopul acestei antologii-fluviu este de a-i face cunoscuţi, încât tinerii sã înţeleagã faptul cã fiecare om are datoria de a se împlini pe sine, prin faptele sale, iar generaţiile viitoare sã înveţe din ele. Volumele XXIX şi XXX ale grandioasei enciclopedii cuprind şapte personalitãţi>>>>

ARTUR SILVESTRI

- PSIHOLOG AL SOCIALULUI ŞI FILOSOF AL ISTORIEI ÎN DERULARE

Criteriul lui Thibaudet,iatã,se poate aplica şi în domeniul filosofiei sociale prin analiza capacitãţii de iluzionare a românului, lucru ce-l face inegalabilul analist, scriitor, eseist şi filosof Artur Silvestri în noua sa carte Opera non grata-Eseuri despre „geografia jafului”, ocupaţiei şi „neo migratori”- , apãrutã la Carpathia Press, 2008. Cartea cuprinde 15 prefaţe la alte lucrãri din domeniul filosofiei imobiliare semnate de Artur Silvestri începând din anul 2003, pânã în prezent, inclusiv şi un capitol Opinii despre operã şi autor, semnate de scriitori din ţarã şi mapamond. Aşa cum ne mãrturiseşte autorul, aceste prefaţe-studii apar respectându-se fidelitatea reproducerii. Prezenta carte se constituie într-o coerentã analizã a fenomenului imobiliar din ţarã, dar aducându-se argumente exemplificatoare din alte ţãri europene şi nu numai. Ea este importantã pentru cercetãtorul de mâine care va descoperi ideile sociale, mentalitãţile „câştigate” într-o perioadã de rap din ţara noastrã, fenomenele evoluţiei/involuţiei imobiliare şi culturale de astãzi.

Autorul este un fin analist cu un profund ton asertoric, astfel cã în Zicerea de coduri mãrturiseşte cu sinceritate necesitatea împãrtãşirii experienţei sale într-o activitate scriitoriceascã de 35 de ani. Prin revista Casa Lux, Artur Silvestri ajunge deschizãtor de drum şi teoretician de primã mãrime a fenomenului imobiliar din România, acesta fiind hârtia de turnesor a unei societãţi. De aici şi pânã la sociologie nu mai este decât un pas, pe care autorul l-a fãcut, evidenţiind, printre altele, jaful realizat prin hoţie. Concluzionând cã onorabilitatea nu este câştigatã prin ea însãşi şi muncã, ci prin furt. Vechea organizare armonioasã din Cartierul Primãverii gânditã de arhitectul Doicescu>>>>

Vorbesc despre tine fiindcã vreau sã te populez. Cãci, privindu-te am înţeles de ce ţi-ai oprit sensul pentru a te contempla. Nu ai nimic de primit în afara aplauzelor. Te-ai oprit în tine

însãţi ca o poftã ce nu se poate satisface. Sã te iubesc? Iubirea înseamnã supunere faţã de inimã. Asemenea pietrei, supusã nu pietrelor, ci templului. M-am grãbit înspre tine pentru a te atinge. Dar aveam nevoie de rãdãcini şi de ramuri. Asemenea copacului ce-şi îmbrãţişeazã cerul dispreţuit de sãmânţa-i avortatã în omagiul iubirilor ei. Nu te osteni sã mã cunoşti. Sunt o potecã înspre câmpii, la rãsãritul zilei. Mã frângi sub cãlcâi ori de câte ori nisipul îţi devasteazã paşii ce te poartã înspre niciunde ca nişte scalvi tãcuţi. Oare ai devenit soldatul care datoreazã viaţa imperiului ?

Ori curtezana obositã de ea însãşi? Spre a te oferi tribut instinctelor mele scandalizate de obrãznicia buzelor tale în care se sinucid nopţile de logodnã. Sã te iubesc? Dorinţa de iubire este iubire. Cãci nu poţi dori decât ceea ce nu existã încã. La marginea esenţei mele ţi-am acceptat posesiunea ca pe-un ritual de viol al cãrui ceremonial e o iluzie. Nu te nelinişti. În timp ce caravana ta se istoveşte saharele gesturilor devin nodul diversitãţii tale. Te accept aşa cum eşti, o corabie ce-şi elibereazã, dupã ce a acostat, încãrcãtura, îmbrãcând în culori vii portul, în vreme ce cãpitanul îşi aminteşte gustul iubirii atunci când îşi sãrutã soţia. Da, te iubesc, femeie, nãscutã dintr-un cãscat al diavolului. Fiindcã datoritã ţie am învãţat sã alunec înspre destrãbãlare sau sfinţenie, dar niciodatã înspre mine. Iatã de ce-mi iubesc imperfecţiunea…Cãci e mult mai bine sã merg cãtre pasiune, cãtre dulceaţa dezmãţului tãu la care nici Dumnezeu n-ar putea privi fãrã sã şi piardã inocenţa.

DOMNEŞTIUL OAMENILOR SIMPLI, DAR ADEVĂRAŢI

Când tâmplele albite trădează vârsta, când înţelepciunea se aşterne peste sufletele de multe ori istovite de doruri şi mersul devine mai greoi din pricina obositelor încheieturi, când urechile şi ochii scad intensitatea, acum când interjecţiile nesuferite „au” sau „aoleu”, le foloseşti tot mai des, tocmai acum te cuprinde nostalgia şi te afunzi în spaţiul şi timpul mirific al copilăriei, de cele mai multe ori fericită, fără griji, grija purtând-o părinţii, bunicii, educatorii, care n-au precupeţit efort şi sănătate în a ne arăta drumul, fără spini, pe care trebuie să mergem, de multe ori abătându-ne, căzând în genunchi, de unde cu greu ne-am ridicat. Nostalgia, regretul după acei ani ne cuprinde pe fiecare; bogaţi sau săraci, buni sau răi, cărturari sau fără prea multă ştiinţă, pe toţi, deopotrivă, ne cuprinde câteodată dorul de copilărie, de jocurile şi jucăriile ei şi mai ales de oamenii mari ai satului scăldat de lacrimile domniţei basarabe, Clara sau Marghita, şi poate ale Anei meşterului de la Argeş, toate adunate picur cu picur, de secole în legendarul râu al Doamnei.

Din absolută întâmplare, în urmă cu ceva timp, am revăzut un prieten al copilăriei, nu domnişan, trecând împreună frumuseţea acelor timpuri. Printre multe altele, a salutat apariţia revistei „Pietrele Doamnei”, dar nu a uitat să ne certe: „Aţi prezentat oameni de seamă ai Domneştiului, dar despre oamenii simpli, deveniţi simboluri ale satului, n-aţi spus multe. În afară de Nae lu’Doguţă, Costică cu Drojdia, Gheorghe Netotu, mai sunt: Leana cu bulzurile sau inteligentul Nel Pavel, zis „Busuiogel” sau „Asta-i viaţa”. Avea dreptate prietenul, destinul>>>>

„Istoria umană, spunea H.G. Wells, devine tot mai mult o întrecere între educaţie şi catastrofă”. Şi asta pentru că violenţa umană a atins cote alarmante, iar educaţia încă mai bâjbâie. Tinerii, inclusiv şcolarii, se confruntă cu diverse tipuri de violenţă, acestea variind de la abuzul copilului în familie la agresiunea stradală, de la violenţa cauzată de frământările sociale sau politice până la conflictele deschise sau războiul declarat. Indiferent de forma sa, impactul violenţei asupra tinerilor este deosebit de nociv; aceasta le distruge încrederea în sine şi le diminuează sentimentul că pot avea o contribuţie pozitivă în societate.

Una din formele acute ale violenţei îşi are rădăcina în mediul familial, acolo unde copiii ar trebui să întreţină relaţii intergrupale necesare socializării şi formării sale ca personalitate. Totul începe cu neglijenţa părinţilor, grija prea mare pentru ziua de mâine îi face pe aceştia să-şi scape copiii de sub control şi să nu mai dea atenţie nevoilor şi modului de comportare al copiilor. La acestea se adaugă anturajul din care fac parte adolescenţii şi dezinteresul lor faţă de cei din jur. Trăiesc continuu cu părerea că lumea le aparţine. O mare influenţă asupra „micilor delincvenţi” o au, în altă odine de idei, criza nebună de bani şi faptul că sunt crescuţi într-un mediu al alcoolemiei în care toţi sunt învăţaţi să obţină ce vor prin fel şi fel de metode, departe de a ţine cont de o anume lege.

Sunt ieşiţi de sub control din dorinţa de afirmare, de distracţie. Vor să copieze pe alţii pentru că ajung să nu se mai cunoască pe ei înşişi. Pun în practică ce văd la televizor, în jurul lor şi, din păcate, în familie: violenţa, neglijenţa, dezinteresul, răzbunarea. Foarte mulţi dintre adolescenţi abandonează şcoala, iar şansele de a deveni un delincvent sunt mult mai mari. Delincvenţa juvenilă, tot mai des întâlnită în ziua de azi, este masca „la modă” a acelor tineri care încep să se maturizeze şi trec printr-o perioadă cu multiple schimbări ce implică tulburări comportamentale şi crize de personalitate. Deci, o etapă de viaţă – normală dealtfel – stimulată de indiferenţă şi carenţe educaţionale, ce poate duce la conturarea unui psihic haotic şi un ego traumatizat. Societatea este un mediu care favorizează rebuturile umane>>>>